Joc intrerupt

Pe toata durata ultimelor zile din August, am asistat la spectacolul de durere populara retransmis in direct, cu o autenticitate infrecventa pentru televiziuni. Durerea populara este prezenta zilnic la inmormantarile din lumea islamica, in familiile distruse de uragane, incendii si pompieri, omniprezenta terorii, mizeria si cruzimea, toate find constante in diverse canale, pentru ca sunt un component esential fara de care televiziunile ar devenii inutile.

Contrapartida concursurilor, seriilor TV sau programelor de obscenitate sentimentala, in mod necesar, trebuie sa fie o prezenta de durere, mizerie si moarte in spatiul 'prime time'. Este singura metoda de a salva stirile de restul productiilor, de a le oferii un simulacru de realitate care permite a gandii in mediul televizat precum un ceva care informeaza despre ceva. Daca nu datorita acumularii de moarte si teroare, televiziunea ar fi un 'play station', iar adultii ar cauta alte spectacole mai excitante.

Indiscutabil, intensitatea si emotivitatea doliului produs de moartea tanarului fotbalist sevillan, a intrecut toate asteptarile. Insa, in realitate, inamplarea face parte unui ordin distinct fata de 'moartea-in-direct', si nu a fost planificat: a scapat total de tipica moarte televizata, fiind necesar un supraefort pentru a il recupera si domestica.

Familiile distruse de un kamikaze in Bagdad sau un uragan in New Orleans par a fi fictiune daca se compara cu ceea ce se putea citii pe chipurile cetatenilor afectati de tragica intamplare mai sus relatata. Si nu, nu datorita unei pozitii geografice atat de apropiate, sau a unei culturi pe care o imparteam, ci deoarece imaginile de debusolanta nu au venit incitate de o intamplare grava cu caracter personal, o pierdere materiala, o violenta in carne proprie.
Moartea neasteptata si neinteleasa a unui tanar, grozava aparitie a farasensului. Ceva de care televiziunea se fereste.

Imi aduc aminte doar de o singura reactie populara comparabila cu aceasta, atunci cand ETA a compus macabrul scenariu pentru a il asesina pe Miguel Angel Blanco. In acea ocazie, gruparea terorista a scos la iveala adancul profund al trivialitatii politice in care se ascunde, mediocrul lor suflet si au adaugat in calendar o data a mortii, dictata de dragostea fata de patria basca. Acele doua zile de reflexiune le-au explodat in maini. Spontanul dolor popular a fost atat de colosal incat a speriat chiar si pe cei erau beneficari ai terorii, cei care urmau sa culeaga laurii, maniera in care au fost fortati sa dea pas inapoi in nacrisismele lor nationale pentru luni intregi, surprinsi de adevarul care s-a lasat vazut in ochii lumii pentru un capriciu al bandei teroriste.

Unul din tinerii care il plangeau in fata camerei pe tanarul sevillist decedat, a spus ca ar fi preferat sa piarda Liga decat aceasta tragica intamplare. In mintea acelui tanar, nu exista nimic mai terrorific decat posibilitatea de a pierde Liga, dar moartea fotbalistului i-a deschis un abism vertiginos. Pentru horrorul sau, iata ca se putea intampla ceva si mai rau.
Cauza unei disperari atat de mari este irefutabila prezenta a mortii, dar nu drept consecinta a unui act previzibil sau contabilizabil (un razboi, un uragan, un incendiu, un atentat terorist, gelozie, accident de trafic sau droguri), ci drept urmare a absurdului absolut. Moartea precum ceva natural, inevitabil si care ne afecteaza pe toti fara exceptii. Din fata televizorului, dintrun loc pasnic si fericit.

Vazand cum un tanar sportiv cade rapus de nimic altceva decat propria sa inima, simplemente pentru ca i-a 'sunat ceasul', toti ne-am vazut semnalati de degetul mortii, o moarte reala, care nu poate fi domesticata nici de Administratie, nici de psihologi, nici de filozofi, nici de vindecatori, nici de absolut nimeni. O moarte pentru care nu se pot cauta culpabili sau responsabili. Moartea acelui tanar este acuzatia cea mai grava la care ne putem gandii in contra vietii in sine insusi: ca nu are sens. Iar asta provoaca disperare, pana la punctul de a iti dorii sa pierzi Liga. Sau alte chestii mai rele. Chestii pe care Administratia politica, garantie de pace si fericire, nu si le poate permite.

Similititudinea cu spontaneitatea manifestatiei care a avut loc cand ETA l-a asesinat pe Miguel Angel Blanco se datoreaza, din punctul meu de vedere, pentru ca teroristii, condusi de sufletul lor publicitar, l-au prezentat ca un spatiu televizat, anume, o secventa desenata si previzibila: au propus drept premiu viata victimei, iar probele concursului care trebuiau trecute erau acelea pe care le impuneau concursantilor in schimbul de a nu il asesina. Independenta provincei basce, de exemplu. Insa a fost o planificare stangace. Asteptatea s-a facut insuportabila, iar lumea a iesit in strada cerand directorilor sa anuleze programul.

In ambele cazuri, aparitia mortii pe ecran a provocat un farasens: asesinatul de toate zilele, asesinatul normal, precum cei doi ecuatorieni din aeroportul Barajas, ca o consecinta a unui 'collateral damage' a unei cauze reglementate, nu produce sperietura. Intolerabil este expectativa care obliga la reflexiune. La o reflexiune care ne asalta, in ciuda eforturilor pe care le facem ca sa o evitam. Cand horrorul este in privat (o boala, un accident) nu sunt scandale, totul este in casa, Statul nu intervine decat pentru a prelua firmiturile, adica, cadavrul. Alta treaba este cand moartea apare ca un spectacol.

In o extraordinara lucrare titulata "Arta, teroarea si moartea", filozoful Arturo Leyte argumenteaza ca administratia politica se intelege mult mai bine cu teroarea decat cu gandirea. In fond si la urma urmei, victimele terorii, precum cele ale unui uragan sau incendiu, sunt contabilizate, formeaza materia unei statistici, pot fi integrate in sistemul mortii televizate sau in programul de partida fara pericol. Cu adevarat insuportabil este reflexiunea ce provoaca insimnificatia unei morti imposibil de contabilizat, fie pentru ca trebuie asteptata, fie pentru ca ne asalteaza fara a fi programata, de pe ecranul pacii si fericirii, intrerupe continuitatea publicitatii.

Moartea tanarului Antonio Puerta a rupt infinita serie de meciuri cu efect sedant, repetitia seriala si tranchilizanta de goluri, infrangeri, ligi, cupe, contracte, accidentari, arbitrii, directori, echipe, si o luam din nou de la inceput, zi dupa zi, luna dupa luna, an dupa an, un ciclu repetitiv ca o garantie a fericirii. Aceasi fericire ca acea repetitie de alegeri, castigatori, opozitie, acum este randul meu, au castigat ai mei, noi alegeri, noi castigatori, garantie a unei vieti linistite si inlantuita la nesfarsit prin logica publicitatii.

Fara discutii, cateodata, realul, precum o epidemie hedonista, ocupa cu forta programele si raneste, prin surpriza, inima a milioane de persoane, care, cum se spune, doar incercau sa evadeze pentru cateva momente din cotidian. Realul nu e altceva decat moartea, aceasta raritate. Si moartea nu e decat o intrerupere. Momentul in care, ceva care era dat ca mai mult ca sigur se intrerupte. Spunea Leyte de momentul de suspans nelinistitor pe care il sufera spectatorii cand apare o defectiune la proiector, iar filmul ramane momentan stricat in o fotograma care lasa la vedere o usa ascunsa in film, decontinuitatea, simulacrul de activitate format de mii de scene statice. Intreruperea, ea este in mijlocul unui continuu spectacol de pace si fericire publicitara, unit fara diferente la durerea si teroarea spectaculara, acest nimic, acest gol, aceasta fotograma oarba, este cea ce obisnuim sa numim 'adevarul gol-golut'. Si se afla ascuns, pentru ca este ceea ce temem cel mai mult. Cand, fara preaviz, ne asalteaza, totul se pierde in ceata farasensului, nimic nu mai are importanta. Nici macar Liga.